Beția de ficțiune

Beția de carte, beția de telefon

Caz curios, termini o carte, după care începi, măcar pentru câteva săptămâni, să privești fenomenele din jur prin prisma celor citite în cartea respectivă. Ca-n celebrul experiment cu mașina verde. Arată-i unui ins închis într-o cameră un film în care sunt prezentate repetat mașini verzi, iar când omul iese pe stradă va remarca semnificativ mai multe mașini verzi.

Când un om impregnat de o lectură adâncă iese pe stradă și poartă cu el reziduurile ideilor citite în acele pagini, el nu va fi niciodată în sincron cu lumea din jur. Sunt oameni “îmbătați cu idei”.

Îmbătați cu lumi ficționale.

Când eram mai tânăr ieșeam în oraș “beat de idei”.

Citești ultima filă, te îmbraci mecanic și înfrunți soarele. Mă uitam la trecători ca printr-un vis diafan. Lumea era un film lent, cadre, cadre, lumină, umbră, răcoare, apă, da, o gură de apă, mi-e sete. Apoi calmul și revenirea parțială în realitate.

Noua structură.

Tot ce remarci tu în jur cu ochii tăi cei noi dobândiți prin lectură este acolo de ceva vreme, chiar dacă tu le observi prima oară. Mici disfuncții sociale sau relații subtile între obiecte sau între fenomene. Oamenii, portul lor, copacii și glumele. Nu mai ești în roman. Ești în realitate, printre clădiri și mașini, doar că realitatea ta e alta, în funcție de cât de bun a fost scriitorul și potrivirea.

Eram visători, dar totuși abordabili. Ni se vedeau în ochi reziduurile literare. Lumile și ficțiunea. Dar na, respiram adânc, zâmbeam și ne adunam:

“Da, X, prieten drag, eram cu gândul departe, nu te-am observat, uite, am ieșit la o plimbare, am stat câteva zile prin casă și am citit, sunt buimac de cap. Ia zi, ești bine, sănătos?”

Eram visători după definiția clasică. Din ăștia nu prea mai văd astăzi. Mai rar așa, câte unul retras într-un colț în Cărturești, trei fire-de-sârmă în loc de barbă, cu spatele la un perete. Câte o bătrână cu dicția interbelică. Câte o adolescentă timidă.

În schimb, văd aiuriții moderni, în sevraj de telefoane, cu sutele.

Oameni proaspăt “ieșiți din telefon” care se uită undeva în mijlocul frunții tale, parcă-și caută un punct de intrare în tine. Absenți de tot, terminați de infinitele reel-uri planetare. Bătrâni, tineri, copii, medici, muncitori, ingineri, nepalezi.

Din acest sol digital scoate capul o realitate care naiba știe cum va arăta. O sesiune de scroll n-are niciun arc narativ. N-are început, n-are sfârșit, n-are eroi, nu reții nimic. Doar frânturi peste frânturi.

X, amicul meu cult, in charge cu studiile și fenomenele, îmi zice că datele arată “că suntem sătui și că o vom coti spre locuri offline” în care vom respira același aer, ca pe vremuri.

Caz curios, termini o sesiune de scrolling, după care, măcar pentru câteva ore, lumea din jur nu mai înseamnă nimic.

Telefonul care-ți omoară timpul, dar îți fură și orele de după.