Când a murit A.

Ne-am adunat sub nivelul mării

După ce a murit A., într-un stupid accident de rafting, strivindu-și capul de o stâncă, ne-am adunat în birtul nostru underground cu pereți cărămizii. Un loc pe care outsiderii l-ar descrie ca infect, împuțit și plin de fum.

Eram tineri cu pielea întinsă, la vreo 17 ani, fix de vârsta lui A.

Învăluiți într-un fum dens de țigări ieftine, ne uitam perplecși unii la alții. Era prima oară când murise unul dintre noi. Știam cum mor bătrânii. Știam cum moare o bunică sau un vecin octogenar. Știam de moartea “normală”.

A. era un om calm, plăcut și mirosea întotdeauna frumos, ca vanilia. Avea o prietenă blândă. N-avea “drame”. Adolescența părea că nu-l afectează.

Ne uitam unii la alții într-o atmosferă onirică, bâiguind câte un “cine este vinovat” sau “oare ce simt părinții lui”. Eram vii și nu ne venea să credem că tribul nostru poate fi incomplet.

Am pus mâna pe umărul unui amic – e cald, e viu, uite, îl pot îmbrățișa. Nu și pe A. Nu se mai poate. Chiar și după ani de zile, se mai trezea câte unul dintre noi și întreba: “Oare ce mai face A?”

Stăteam cu o bere în față și ne gândeam ce am putea face în amintirea lui. Ce am putea transmite părinților. Nimic. În anii ce au urmat, părinții lui s-au transformat în niște stafii umblătoare. Îi vedeam cu umerii lăsați și respirația sacadată prin oraș, plutind de colo-colo cu privirile lor lipite de caldarâm.

A. a fost realmente victima unei românii cu regulamente aproximative și cetățeni aproximativi. Nimeni nu i-a zis să-și pună o simplă cască de protecție. Atunci am văzut prima dată cum un om-univers poate să dispară pentru că cineva nu și-a făcut treaba. O moarte ca oricare alta, prima moarte în tribul nostru.

De atunci, de fiecare dată când trec pe lângă un grup care face rafting, mă uit la tinerii de pe barcă și-mi vine în minte chipul lui A.

La câteva săptămâni după moartea lui A. ieșeam deja la petreceri.

O gură de vin, un strop și pe parchet, în amintirea lui A.

20+ ani de când A. este în abis și totuși.