Cândva, liniștea, murmurul
Acest secol damnat
O generație întreagă n-a mai cunoscut liniștea. Aș putea să vă arăt mii și mii de grafice despre cum adolescenții cu gânduri sinucigașe se ascund după ecranele lor, pentru că generația noastră le-a anulat dreptul la liniștea acea adevărată. Le-am anulat dreptul de a se juca pe stradă. Viața străzii, murmurul, nu mai există pentru ei, liniștea o caută în ecrane.
Există o generație, a mea, dar și cea de dinaintea mea, care știe ce e liniștea și sunetul unui oraș limpede sau al unui sat cufundat în eufonia acea tribală. Om, animal, om, natură, un clopot, cel mult un tractor.
Noi, orășenii vechi, știm cum se aude rumoarea unei străzi adevărate în care se împletește freamătul unor oameni care râd, închid uși, tușesc, cântă, fluieră. Am auzit vântul care trece printre copaci și sunetul frunzelor rostogolite. Îmi amintesc colțurile unui orășel liniștit, aerul unor străzi și umbra unor clădiri austro-ungare, în stil Secession.
Unde să te duci ca să mai auzi acel freamăt firesc? Ce loc din această lume mai păstrează puțin din lumea aia în care spațiul public era al oamenilor?
Al oamenilor, măi mașini nenorocite, măi primari cu inimă de mașini.
Măi primari cu inimă de beton și oțel.
Hai, să mergem în Budapesta, în 1931. Te-ai plimba, om drag, pe o stradă liberă de mașini? Ai trage cu ochiul prin fereastra vecinei? Te-ai opri la o țigară să privești în lung și-n lat strada, poate, poate trece cineva cunoscut?
Mirosul zăpezii topite. Uite, acolo, un om agale.
Hai, cititor de Poie, să mergem într-o pictură de Kent Rockwell, în 1921. Crezi că se aude un avion de acolo? O drujbă? O mașină în vale? Un enduro sau un snowmobil? Sau doar câinele tău care respiră alert și pașii tăi prin zăpada proaspătă?
Hai, cititor de Poie, vino cu mine în Munții Retezat. Sunt zile când se aude doar un clinchet, o sticlă, niște oameni, fermoarul cortului, în ultimele locuri fără semnal dintre munții ăștia. Cu puțin noroc, te culci la zece sub un cer înstelat și visezi cu cineva uitat.
Hai, cititor de Poie, vino cu mine în Sfântu Gheorghe. Este ultimul punct de pe hartă. Hai să vezi cât de greu ajungi acolo și cât de puține mașini sunt. Dacă ai noroc, într-o noapte vei auzi liniștea aia adâncă care se lasă peste nisipul satului, iar șacalii care cântă-n noapte îți vor reaminti ceea ce nici nu știai că e în tine.
Degeaba, trăim într-un secol damnat al mașinilor care au ucis liniștea și viața străzii.