Ratarea

Egal suma micilor scrolling-uri

Pe vremuri, când întâlneai câte un pierde-vară, știai exact de ce omul din fața ta era văzut “un ratat” sau “un nerealizat” în societate. Citea prea mult și stătea mereu prin birturi. Locuia într-o curte comună și n-avea chef decât de munci ocazionale. Suda țigări și sorbea cafele amare pe terasele din parcul central, în timp ce restul lumii robotea prin fabrici. Cânta la chitară și ieșea doar pentru un refill de Cola.

Tot felul de oameni își pierdeau timpul în felurite moduri, dar niciodată nu păreau încordați sau repeziți. Mai mult, L’horror, oamenii ăștia își asumau condiția trântorului.

Acum se pare că toată lumea este busy, într-o glorioasă lipsă de timp, indiferent de programul oficial de lucru.

Uneori încep să cred că trântorii au dispărut de tot de pe fața pământului. În afară de milionarii în dolari toată lumea pare că este în grabă. Toată România este în tranzit și nimeni nu pare să ajungă la capăt de linie după o zi istovitoare de lucru.

Nimeni nu mai vrea (sau nu mai poate) să îmbrace rolul de trântor asumat.

În ziua de azi toți ratații, inclusiv cei frumoși, sunt, cum vă spuneam, super busy. Locul trântorului a fost ocupat de Distrasul pe telefon.

Distrașii pe telefon sunt niște hoți de timp. Ei fură timp de la nepoți, fură timp de la soții, fură timp de peste tot și niciodată nu sunt prezenți cu mintea în spațiul în care respiră, oricare ar fi acel spațiu.

Adulții cu înclinații de analiști generaționali part-time emit în flux continuu judecăți aspre, aruncate de pe vârful buzelor, “vai, ce generația lipită de ecran avem”, dar tot ei nu pot sta 5 minute într-un un parc fără să se afunde în telefoanele lor blestemate.

Bunicii ies la plimbare în parc, cu nepoții lor drăgălași, pentru ca “părinții copiilor să se relaxeze și ei puțin”, apoi fac live-uri neîntrerupte tot cu părinții copiilor. Privirea blândă a bunicului calin care-și veghează nepoții devine o imagine old-school, ireală, expulzată în cărțile de povești pentru copii, pentru că bunicii moderni stau cu ochii în telefon și-și forwardează memeuri inspiraționale pe grupurile de fun octogenar.

Treaba e și mai și în cazul adulților din câmpul muncii. Un om dedicat companiei dă sute de refresh-uri pe mailul de telefon – începe excursia digitală de pe toaleta matinală și termină atunci când bagă telefonul în încărcător. Exagerez, nu termină nici atunci, pentru că mai trage noaptea un scroll ilegal în drumul lui spre baie.

Apropos telefon. Ați observat că sunt locuri în care nimeni nu mai face contact vizual cu nimeni? De salut nici numai vorbesc. Sunt săli de așteptare prin care treci ca printr-un zombieland. În acest zombieland simți cu adevărat cum marea rețea se hrănește cu vitalitatea și atenția oamenilor. Sunt locuri unde te poți dezbrăca la pielea goală și nimeni nu te-ar observa.

Nimeni nu se mai odihnește. Nimeni nu se mai plictisește. Nimeni nu mai studiază pe nimeni în nicio sală de așteptare.

Uneori mai ajung în câte un cabinet de stomatologie și salut, cum să zic, mai ferm așa, mai sonor așa. Ai impresia că trezești morții – națiune mai surprinsă decât românii treziți din scrolling nu există.

Marea ratare personală în ziua de azi prinde formă treptat și se naște din orele mute sau furioase pierdute pe telefon, nu din acumularea timpului pierdut sub un soare domol, pe malul unui canal de irigație, cu un băț de pescuit în mână.

Micile scrolling-uri adunate sunt, de fapt, vieți secundare nerealizate, vieți de hobby, de plimbare, de citit cărți, de, de, de. Vieți secundare pierdute într-un labirint colorat ireal. La fel a fost și cu televizorul, doar că în această minunată lume nouă avem și televizorul, și telefonul, într-un superb overlap generațional al tehnologiilor.

Deceniul escapismului digital a sosit.

Suntem într-un cocktail învolburat de pixeli, ce să zic, suspendați între fun, Russian TikTok, meme-uri, grupuri de părinți și poze cu nepoței, iar în fundal urlă televizoarele.

Aceste ecrane flămânde.