Societatea indignaților

Oameni cu telefoane

În fiecare zi soarele răsare și sub acest soare galben-crem de dimineața, aici, jos, în această țară numită România, mii și mii de cetățeni comit, din necunoaștere sau din nepăsare, voluntar sau involuntar, mici indiscreții, impolitețuri, greșeli, contravenții, abateri și încălcări ale unor regulamente, juste sau injuste.

Alți cetățeni, cu stocul de speranță pe zero, uneori fără activitate și sens în viață, uneori fără autocontrol, alteori lipsiți de curaj, uneori realmente sensibili, cu simțul datoriei, alteori doar vigilenți, ei bine acești oameni se trezesc dimineața cetățeni model, iar în timpul zilei se transformă în niște bullies cu telefon.

Cum se întâmplă această metamorfoză dintr-un cetățean responsabil într-un indignat perpetuu, care cutreieră Bucureștiul și caută să filmeze și să arunce toți păcătoșii în gura internetului? Ce are telefonul de te face să uiți că omul din fața ta este și el un alt cetățean, failibil, și nu doar subiect în piesa ta de shaming?

Justiția se înfăptuiește cu telefonul în mână, lecțiile de viață se dau pe stream, totul trebuie expus. În numele adevărului, masele trebuie să vadă, să înghită, să devoreze și să scuipe înapoi în social media imaginea contravenienților prinși în flagrant, printr-o flegmă de comentarii care să anuleze tot ceea ce este, a fost și va fi un om care greșește.

Orice om care greșește trebuie legat de stâlpul internetului și despicat cu tomahawk-ul furiei noastre. Scalpul condamnatului trebuie atârnat pe tastele noastre ucigașe, după care noi ieșim la un suc lejer, just another shiny day, nimeni n-a fost rănit cu adevărat.

Vigilența noastră trebuie să fie continuă. Totul trebuie filmat, toate parcările, toate casele, câinii, ciobanii, fumătorii, copiii obraznici, săracii, bicicliștii, muncitorii care-și trag sufletul lângă o groapă, profesorii iritați, marinarii care dorm cu gura deschisă – oricine are un regulament de respectat va avea și un cetățean alocat care să-l urmărească cu un telefon.

Iar dacă uneori un om se clatină sub presiunea gloatei furibunde și reușim să-l cancelăm, trebuie musai să savurăm, pe slow-motion, dezintegrarea lui.

Poate chiar am uitat celelalte căi. Singura modalitate de corecție, credem noi, este să-i facem de rușine pe toți cei care greșesc. Filmăm ca să avem dovada “josniciei” altor oameni. Avem puterea să-i pedepsim. Timp de nuanțe nu avem, pentru că au trecut 30 de ani, iar România e încă plină de oameni care greșesc. Zeci de ani și zeci de instituții disfuncționale ne-au lăsat pe noi să ne filmăm până la sânge și să ne facem facem dreptate cu telefonul în mână.

Nimeni nu s-ar mai duce la un alt om să-i zică, cu un surâs bonom, “uite, măi om bun, nu faci bine”. Fără nervi, fără telefon, ca doi oameni care se văd. Nimeni nu mai caută să înțeleagă nimic, totul trebuie pedepsit, pe loc, cu butonul de record roșu, rotund, ca un buton al indignării noastre nucleare.

Dacă vreodată copilul nostru ajunge să greșească și un indignat îl va răstigni pe internet, iar noi îl vom vedea mestecat de furia unor barbari digitali, în wild-wild-vestul care este astăzi social media, îi vom îmbrățișa corpul adolescentin tremurând și-i vom șopti ceva despre răutatea oamenilor.

“Îmi pare rău, copile, hai să plecăm undeva departe de oameni.”

În societatea indignaților, când vine rândul nostru, trebuie să ne ținem bine, pentru internetul are câte un butoi de smoală-n fierbere pentru oricine greșește.