Voi sunteți pilitura de fier

Sub vraja influensărilor

Știu un joculeț numai bun de distrat copiii sau unchii voștri blazați.

Faceți rost de o linguriță de pilitură de fier și presărați-o pe o coală de hârtie. Luați un magnet puternic și ascundeți-vă sub masă. Plimbați magnetul lipit de blatul inferior al mesei și veți obține un mic truc magic: o forță invizibilă va încolona pilitura de fier de pe coala de hârtie și o va plimba de colo-colo, într-o aliniere radială spectaculoasă.

Sorry to break it to you, dar pe social media românească voi sunteți pilitura de fier, iar magneții voștri sunt magicienii școliți în tranșeele de influensing.

Ați observat că orice eveniment subit și juicy, în care este implicat un personaj public sau o vedetă, ne desparte fulgerător în două tabere indignate?

E suficient ca un influensăr sau un jurnalist ideolog să lanseze, abil, o scurtă postare-torpilă, iar noi întindem mâna, chiar și-n somn, spre teaca cuțitelor noastre morale. Șmecherașii tastaturilor plasează sentințe încărcate cu emoție care trec pe sub sonarul rațiunii noastre și care ne lovesc direct în temelia afectivă. Pescari de revoltă. Cârligul lor: 200 de caractere lucios-belicoase.

Întrebarea următoare care se impune este cum ne putem feri de acești influensări-magneți care ne încolonează în hoarde înfierbântate, blocate într-o gândire dihotomică, superficială?

Poate totuși e o întrebare naivă. Întrebarea corectă, pentru orice consumator blocat în social media, ar fi alta:

De ce suntem noi pilitura de fier?

Răspunsul pe scurt: nu avem răbdare. Într-un royal-level scandal n-avem chef să așteptăm desfășurarea evenimentelor până când nuanțele adevărului ies la iveală, iar în capul nostru nu pot conviețui mai multe idei aparent contradictorii.

Să vă dau un exemplu cu privire la un campion și mașina sa.

Un tânăr sportiv medaliat dintr-o țară oarecare își cumpără o mașină scumpă. Un vecin bătrân, posibil invidios, dar cu siguranță enervat de zgomotul pe care-l face tânărul campion cu mașina lui, îl amenință că-i dă foc la mașină. Poliția intervine, informația ajunge în social media, concluzia este că oamenii din țara respectivă nu-și apreciază valorile și sunt obsedați de cine ce face cu banii lui. Asta-i narațiunea în care tu ești pilitura de fier.

Narațiunea alternativă ar putea fi următoarea:

Un tânăr campion frumos și fermecător, cu pieptul sculptat, dintr-o familie model, dintr-o țară cu inegalitate în creștere accelerată, și-a cumpărat o mașină scumpă, de lux, din banii sponsorilor și a premiilor generoase, oferite de stat, din bugetul public.

În acea țară emergentă mașinile scumpe sunt cumpărate cu precădere de combinatori de toate tipurile și, mai răruț, de oameni de afaceri de succes. Deși mașina lui a fost cumpărată pe merit, gestul lui are o încărcătură emoțională în pschye-ul colectiv. Sufletul națiunii poartă rănile cauzate de corupții care se înconjoară de mașini de lux și vile. Între opulența banilor nemunciți și truda unor oameni cu meserii onorabile se întinde mlaștina deznădejdii. Justiția și fiscul nu reușesc să traverseze această mlaștină.

O altă rană colectivă: morții șoselelor. Morți cotidieni, oameni obișnuiți sau polițiști în misiune striviți în Loganurile lor low-cost de câte un gagiu premium. Ați observat, nu? Multe tragedii sunt produse de bărbați tineri cu mașini scumpe, de lux sau de sport. “Viteza ucide” nu este doar un slogan pe niște panouri informative. Viteza mașinilor scumpe sau puternice, conduse de șoferi iresponsabili – mulți dintre ei bărbați tineri –, este o realitate care a sfâșiat multe familii românești.

Așteptarea ca opinia publică să nu se preocupe de ceea ce spune și de lucrurile cu care se afișează un campion este nerealistă, mai ales într-o societate în care negocierea și dezbaterea valorilor este un sport recent introdus, dar absolut necesar.

Campionul nostru nu este doar o vedetă oarecare. El este o oază de bun simț, speranță, perseverență și muncă onestă. Implicat civic, olimpicul vorbește cu smerenie despre societatea în care a făcut performanță și obstacolele pe care le-a depășit. Prin felul său candid de a fi trezește admirația elitei locale, dar și pe cea a oamenilor de rând.

Pe acest tânăr luminos nu-l măsurăm cu același metru cu care le măsurăm pe vedetele noastre clevetitoare la show-urile unor gargaragii.

Semizeule, oamenii te iubesc și te măsoară cu măsura iubirii.

Sportivul nostru este un om tânăr. N-a trăit destul și, cel mai probabil, încă nu se autocunoaște suficient. Chiar dacă lucrurile pe care le zice sunt de bun simț, opinia publică este sub acel “Halo Effect”. Succesul lui în sport îi face pe români să presupună că sportivul nostru are ceva important de zis și în alte domenii sau, mai extins, deține “rețeta vieții" în general.

Așteptarea ca acțiunile unui tânăr care a obținut performanțe în sport să fie la fel de spectaculoase și în alte domenii este nerealistă. E un pui de adult, care va greși și care, la fel ca noi toți, va lua decizii bune, dar și decizii iraționale, va zice una și va face alta. El ar trebui încurajat, ghidat și susținut ca să ajungă un adult complet.

Mașina lui tunată face zgomot în cartier.

În cartierele din România, dreptul nostru la liniște a fost anulat. Trăim într-un secol damnat. În această țară se bucură de liniște doar cel care are bani pentru o casă sau cel care a câștigat la loteria vecinilor. Avem pereți subțiri și cartiere pline de insomniaci cu traume generaționale și oameni cărora nu le mai pasă de alți oameni.

Un bătrân îl amenință pe sportivul nostru că îi va distruge mașina dacă o mai turează. Lucru grav, fără doar și poate, omul este cercetat de poliție. Despre bătrânul de 70 de ani nu știm nimic – cine a fost, de ce nu poate dormi, dacă și ce boli mintale are, diagnosticate sau nu. Poate că este o javră de om. Poate-i un văduv cu sufletul în pioneze și nervii întinși. Poate că nu i se recunoaște dreptul la liniște. Poate suferă de misofonie. Aceste lucruri nu justifică fapta lui, dar ele există. Fie că vrem să le aflăm, fie că nu, ele tot există.

Căutarea adevărului și a nuanțelor în cazul oamenilor care sunt măsurați cu măsura iubirii poate fi un exercițiu necesar și inconfortabil, chiar și atunci când în jur avem munți și munți de probleme mult mai grave. De ce?

Pentru noi înșine.

Poate ar trebui să-i iubim puțin mai puțin pe acești oameni cu alură de îngeri, dar să-i respectăm mai mult. Să fim mai puțin dezamăgiți de ei și să ne concentrăm pe standardele morale proprii – de exemplu atunci când suntem în căutarea adevărul.

Să lăsăm judecătorii, procurorii și avocații să împartă dreptatea.

Noi să căutăm doar adevărul, chiar dacă ceea ce vom descoperi ar putea să ne dezamăgească, pentru că, vorba lui Oscar Wilde:

“The truth is rarely pure and never simple.”

“Adevărul este rareori pur și niciodată simplu”

Sau vorba mea:

Nu fiți pilitură de fier.

În orice scandal grandios, așteptați câteva zile, pentru că lumea e un spectacol în desfășurare în care adevărul are nevoie de timp ca să-și arate toate culorile.

Așteptarea poate fi un exercițiu fascinant și înălțător.